Powered by Blogger.
RSS

Life

Buna dimineata...

Dimineata in adevaratul sens al cuvantului pentru ca e ora 2 AM. Banuiesc ca nu e nimeni treaz la ora asta ca sa imi citeasca mie postul si nu stiu daca mai tarziu va fi cineva interesat, dar am simtit nevoia sa scriu pe blog. Mi-a fost dor sincer de acest blog si m-am simtit prost de fiecare data cand imi gaseam ceva mai bun de facut decat sa postez. Cu ocazia asta vreau sa imi cer scuze celor care au avut asteptari de la mine sau de la Andra si au fost dezamagiti de faptul ca nu le-am urat nici macar "Craciun fericit" sau "La multi ani" de Anul Nou. Imi pare rau, imi pare atat de rau...


Vietile noastre...s-au schimbat, noi ne-am schimbat, nu pe moment desigur, dar in timp. Nici nu-mi mai amintesc exact de ce am decis sa facem acest blog, nici nu-mi mai amintesc cum din 3 am ramas 2 autoare, nici nu-mi mai amintesc cum din 2 a ramas Andra. Imi amintesc doar cum ma batea la cap saptamanal sa scriu ceva pe blog si intotdeauna ziceam "Am sa scriu..." dar de cele mai multe ori nu o faceam. Si nu era pentru ca nu avem ce sa scriu sau timp, astea erau doar scuze penibile. Pentru ca viata mea n-a fost niciodata monotona, mai aveam momente cand zaceam ca o leguma in fata calculatorului si pur si simplu nu aveam chef de nimic, dar alea sunt putine. Viata mea s-a tot schimbat desi eu nu prevazusem o asemenea intorsatura...

Mereu am avut o viata organizata, mi-a placut sa-mi fac planuri, vise...si m-am tinut de ele. Cand era in generala descoperisem o pasiune pentru desen. Imi placea mult, aveam talent, asa ca mi-am pus in minte faptul ca vreau sa merg pe profil vocational la liceu, mai exact arhitectura. Toata lumea m-a sustinut pentru ca vedeau in mine o hotarare nebuneasca, de altfel am fost singura din clasa mea care a dat admitere ca sa intre la liceu, ceilalti au asteptat sa le hotarasca soarta calculatorul. N-am facut meditatii speciale ca ceilalti, am fost doar de 2 ori la pregatirile ce se faceau la liceu in fiecare sambata. Si cu toate astea am intrat la Ion Mincu, sectia Arhitectura. A fost o mare realizare pentru mine, aveam 15 ani si ma bucuram enorm ca puteam sa imi realizez visele singura.

La inceputul liceului cred ca eram o ciudata, era concentrata asupra desenului si nu obisnuiam sa vorbesc cu prea mult cu colegii, nici nu aveam nevoie sincer. Nu eram acolo ca sa imi fac noi prieteni, eram acolo ca sa imi dezvolt talentul. Imi amintesc ca obisnuiam sa desenez si acasa cand simteam nevoia sa ma descarc.

In 2006, dupa primul an de liceu am mai descoperit o pasiune. Eram deja pasionata de Asia, in principiu Japonia inca de pe la 9 ani, cand mi-am dat seama de unde vin desenele animate si atunci am inceput sa caut cu disperare informatii, asa ca cioparteam toate revistele si ziarele si le lipeam in caietul meu cu notite daca era ceva de Japonia prin ele. Viata grea, nu aveam internet si nici nu se gaseau atatea informatii pe atunci. Totul era un mister caruia i-am prins gustul. Desigur ne-a ajutat si faptul ca am fost un grup, puteam sa discut oricand cu Andra si Lexie si cred ca asta ne-a pastrat pasiunea aprinsa. Insa nu se imaginam noi vreodata ca anul 2006 avea sa fie atat de important in viata noastra. De ce e important? Pentru in acel an am descoperit o tara noua, de care nici nu mai auzisem pana atunci mai mult decat "e impartita in doua" si pe care noi am ajuns sa o indragim treptat. TVXQ ne-au facut cunostinta cu tara lor natala in anul ala.

Cred ca in toamna aceluias an am inceput sa eu sa inteleg ce inseamna cu adevarat sa-ti traiesti viata. Eram nebuna. Aveam in fata mea 5 modele de urmat, 5 persoane care isi luasera inima in dinti doar ca sa-si urmeze telul. Asa ca le-am urmat exemplul. Aveam 16 ani, cu toate astea mergeam la liceu de la 8 dimineata pana la 3/4, era extrem de obositor sa desenezi 7-8 ore pe zi, cu toate astea pentru mine n-a fost de ajuns. Dupa ce scapam de ore scriam la revista scolii, participam la Brigada AntiDrog, incepusem sa joc teatru. Ajungeam seara la 10 acasa, in maxim 2 ore imi perminam temele, ora 12 deja. Copii normali ar fi mers la culcare pe vremea aia. Dar nu si eu, stateam inca vreo 2-3 ore treaza ca sa ma documentez despre TVXQ, despre Coreea. Ma implicam activ si in comunitatea internationala de fani  si mai tarziu in cea europeana. Pe cand simteam ca mi-am facut datoria de invatacel era ora 3 si eu ma trezeam in fiecare zi la 7. Nu stiu cum de am rezistat sa fac asta zile, luni, ani la randul pentru ca acum daca ma suprasolicit in timpul sesiunii sfarsec intr-o criza de bila sau intr-o stare de somnolenta permanenta. Cert e faptul ca am facut-o si mi-a placut mult si as mai face asta inca o data daca ar trebui pentru ca am invatat atunci ca trebuie sa las ceva in urma mea ca sa nu consum aerul degeaba.

Asa am infiintat Mirotic Crystal (pentru cine nu stie este vorba de fanclubul romanesc pentru formatia sud-coreeana TVXQ) in 2008. Alta nebunie, pentru ca in Romania cunosteam o mana de oameni, la propriu. M-am sfiit mult sa fac acest pas, nu stiam absolut nimic despre fancluburi, cum se conduc, care e scopul lor, ce trebuie sa fac. Norocul meu ca am primit suportul fanilor internationali care m-au ghidat si m-au ajutat sa invat. La infiintarea fanclubului eram deja in jur de 30 de persoane, restul i-am cautat pe Google si nu glumesc. Am luat la rand, pagina cu pagina si oriunde vedeam scris TVXQ sau K-pop si Romania in aceasi propozitie saream in sus 5 m pentru ca mai gasisem un fan.  Imi amintesc bucuria pe care am simtit-o cand am ajuns cu fanclubul la 100 de membrii. Sentimentul de implinire pe care l-am avut a fost minunat. M-a facut sa continui.

Un an mai tarziu, pe cand ma pregateam sa dau Bacalaureatul si am fost nevoita sa renunt la activitatiile mele deoarece nu aveam destul timp sa invat. Am renuntat la teatru, la revista scolii, la brigada. Si imi amintesc cat de dezamagita a fost diriginta mea cand i-am spus ca nu o sa merg mai departe la Facultatea de Teatru si Actorie pentru ca asta ar insemna sa renunt la pasiunea mea pentru Coreea. Si insistase ca ma descurcam foarte bine si castigasem atatea premii pentru liceu. Dar pentru mine nu contau, imi placea scena, ma simteam bine in lumina reflectoarelor, dar pentru mine era doar un alt mod de a ma exprima, la fel ca desenul. Incet, incet renuntam la planurile mele de-o viata, pentru ca nu vroiam sa continui nici cu arhitectura. Desi nu ma lasa ceva din interiorul meu sa renunt de tot, insa stiam sigur ca daca vroiam sa merg la arhitectura, 6 ani n-as fi vazut lumina zilei decat cand m-as fi dus la cursuri. N-as fi avut viata sociala, nu mi-as fi dezvoltat alte pasiuni, n-as fi facut nimic altceva decat sa studiez. Pentru ca faptul ca sunt perfectionista nu m-ar fi lasat niciodata sa ma prezint cu ceva pe jumate facut, arta cere muulte sacrificii.

Am decis atunci ca voi studia in continuare tot ceva din domeniul artistic, dar mai lejer, arhitectura peisajului, sau peisagistica. Imi placeau spatiile verzi, sa-mi petrec timpul in natura, sau cel putin asa credeam. Insa imediat dupa perioada Bacului, cand credeam ca in sfarsit pot sa ma relaxez, cei trei feti frumosi cu stea in frunte au parasit TVXQ. M-am simtit atunci ca un soldatel pe teren deschis in care toata lumea tragea in toate partile dar pe mine nu ma nimerea si traiam cu frica pentru ca nu stiam cand avea sa se termine totul. Avem sa supravietuiesc? Aveam sa mor?

Dupa aproape 4 ani nici acum nu stiu care e adevarul motiv pentru care ei au plecat, nu mi-ar fi pasat daca nu m-ar fi durut atat de tare faptul ca m-au luat pe nepregatite. A fost ca si cum te aflai in varful muntelui si tipai "Te-am cucerit you bastard" dar in secunda urmatoare cineva te impinge si de izbesti brutal la poalele lui.

Am fost dezamagita de faptul ca au ales sa plece cand erau in culmea gloriei, cand totul era asa cum trebuia sa fie atat pentru mine cat si pentru ei, doar ca sa poata sa-si continue ei carierele ca artisti liberi. Poate ca din perspectiva unora sunt egoista ca m-am gandit asa. Dar nu au fost si ei la fel de egoisti ca nu s-au gandit la noi? Carierele lor erau aproape de culmea podiumului, viata mea la fel si totul s-a dus intr-o singura zi, din cauza unui singur anunt. Fanii rand pe rand isi pierdeau increderea in ei, in formatie, in mine. Si nu-i condamn pentru ca si eu imi pierdusem increderea in ei dar si in mine. Ma simteam abandonata, nu imi mai stiam locul pe lumea asta, nu stiam ce trebuia sa fac in continuare cu toate astea am continuat. Nu la fel de entuziasmata ca inainte, binenteles, dar am continuat...Ma gandeam ca era ultima batalie pe care o duceam inainte sa ma dau batuta, pentru ca deja existau mai multe fancluburi romanesti si ma gandeam ca vor continua munca mai departe.

Dupa un an de zile mi-am dat seama ca nu mai era cale de intoarcere, ca TVXQ nu aveau sa mai fie 5, asa ca mi-am spus ca mai aveam un lucru de facut pe care vroiam sa il fac pentru ei si pentru fani dar n-am avut ocazia pana atunci. Un fan meeting. Vroiam sa organizez un fan meeting pentru fanii TVXQ si sa-i intreb daca ei cred ca mai are rost sa continui. I-am impartasit ideea lui Brian si sfatul lui a fost sa invit mai multe fancluburi si sa facem un meeting impreuna, chiar daca urma sa fie ultimul la care participa Mirotic Crystal. Am zis "De ce nu?" pana la urma nu aveam nimic de pierdut. Asa am ajuns sa organizez K-Fan Meeting in fiecare an alaturi de fancluburile din Romania. Si fara sa vreau am format o comunitate de tineri cu aceleasi aspiratii si hobby-uri ca si mine si multi altii sa se intalneasca nu doar pe net dar si fata in fata.

Acea zi in august mi-a schimbat viata din nou, pentru ca mi-a dat din nou taria sa merg mai departe. Ok ma dezamagisera 5 oameni, dar nu ma dezamagisera adolescentii din tara asta care si-au pus speranta in mine. Am fost foarte bucuroasa sa vad ca am inspirat lumea sa faca ceva cu viata lor, pentru ca numarul de fancluburi este in crestere si din ce in ce mai multa lume se mobilizeaza sa faca activitati legate de pasiunea lor. Ma simt bine atunci cand stiu ca sunt folositoare.

Cred ca datorita comunitatii m-am maturizat foarte mult, pentru ca am invatat ca trebuie sa ma gandesc mai intai la ceilalti si apoi la mine. M-a preocupat soarta fanilor mai mult decat m-a preocupat facultatea sau blogul asta. Vroiam sa le ofer sansa sa isi implineasca si ei macar unul dintre vise, sau macar sa le ofer un avant spre acel vis, ceva, orice.

Nu stiu cati dintre oamenii de astazi se mai bucura la cele mai mici detalii, dar cu toate ca dau mana cu ambasadori si consuli cred ca ma bucur mai mult sa aud un fan care imi spune un simplu "multumesc" decat orice altceva pe lumea asta.

Anul trecut am renuntat la pozitia mea ca presedinte in AFCSR, simteam ca nu mai este nevoie de mine, ca trebuie sa ma concentrez pe viata mea, pe familia mea. Si aveam dreptate, viata mea e un haos, pentru ca dupa 4 ani de facultate m-am trezit ca nu vreau sa continui pe domeniul artistic, nu stiu ce vreau sa fac in continuare si am ratat visul meu ca sa-l implinesc pe al altora.

Diana
09.04.2013
4AM


  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS